La cald – book review confession Lorelei

Browse By

Sa scriu la cald. Cel mai drag exercitiu la nervi, cand acea caldura da foc cuvintelor mele si cititorul imi simte la cald mania. La cald ar fi si Lorelei daca ar curge mania din cuvintele mele. Da, sunt melancolica. Da, sunt nostalgica. Da, Gabico, iti meriti involutia. Caci cum altfel se numeste traseul Gabrielei aici? Si nu adulterul ci lipsa prieteniei m-a „maniat” – in stilul autorului. Dar deja dau prea mult la iveala, sau omul modern ar spune spoiler alert.

Am inceput Lorelei de Ionel Teodoreanu intoarsa acasa la mama si la biblioteca veche. Nu aveam la mine nici unul din titlurile alese pentru proiectul carti, de altfel nimic nu ma atragea dupa ultima carte si ceva trebuia sa citesc in timpii morti. Aveam pregatita o siropoasa de Nora Roberts pentru categoria „A bestseller from a genre you don’t normally read” si mi-am zis ca Lorelei va fi un substitut superior si imi rezolv dilema. Dar vai, ce festa mi-a jucat memoria, cu greu inceputa cartea, cu greu avansat primul capitol, dar repede terminata, fragmentele care m-au facut pe vremuri sa plang imi reveneau in minte. Am mai fost pe aici. Oare de aceea m-a enervat de cum am deschis-o? Cu cata maiestrie ne inselam noi pe noi, avem un cenzor de paza si pavaza, iar al meu a ascuns emotiile simtite de adolescenta care a mai citit aceasta carte. Cand? Probabil intoxicata de Medeleni, am facut ca orice dependent de doza lui, am cautat cu fervoare urmatoarea scriitura sa imi prelungeasca nostalgia medelenilor. Despre continut, nici din una nici din alta nu mai stiam nimic, dar emotia a ramas.

Constat distrata ca resimt aceleasi emotii la fragmente diferite: cand am fost nervoasa prima data, m-am enervat si la recitit. Cand am plans prima data, si acum mi s-au adunat noduri in gat. Sa insemne oare ca nu am „crescut”? Nu cred, cred doar ca acesta e viciul meu, parafrazandu-l pe Bitza, nostalgia. Melancolia cu care ma hranesc. A unei alte vieti, pierdute, care nu a fost nicicand a mea. Sau poate intr-o alta viata? Cert e ca in aceasta viata, am ramas obsedata de un ideal feminin alb, pur pe care credeam ca l-am gasit la Mina lui Bram Stoker in Dracula, blocandu-l pe cel din Lorelei. L-am revazut si la Coelho, un alt liric, sa fie coincidenta?

Criticile si comentariile va vor detalia artistic sau competent cartea, ce experienta am avut eu citind-o, ramane atat, experienta mea. Iar daca melancolia va este prietena incat sa va petreceti cateva seri la gura sobei gustati si din aroma prafuita a lui Teodoreanu. Va invit! M-au frapat metaforele. La inceput am fost exasperata, un capitol si un sir lung de metafore si referinte atat de distante de viata mea incat am reusit sa ma opresc asupra lor doar ca sa caut ironia. Si la un moment dat, poezia asta a prins ca singurul mod in care ai putea spune o poveste despre niste idealuri intr-un timp trecut mai bun. Laude peste laude, comparatii peste comparatii, si cel mai mult, superlative peste superlative. Caci eroul principal le are pe toate. Eroina este unica, prin descriere dar si in modul in care ceilalti o vad. Iubirea lor e perfecta – asta pana cand nu mai e. Altfel cartea s-ar transforma intr-un strugure prea acru… Iar eu ca cititor, nu am indraznit sa contrazic ceva, pentru ca s-ar fi spart bula ideatica si nu cred ca as mai fi putut crede si citi mai departe decat din obligatie fata de lista mea. Am vrut sa cred ca a fost un timp idilic cu o dragoste perfecta, cu oameni perfecti, cu valori care se pupa si se respecta si in care moartea totusi isi ia partea.

Am ajuns la moarte. Daca ar fi sa alegi momentul mortii, l-ai alege inainte de a deveni un clovn, un impostor in propria viata? Inainte sau dupa ce treci prin noroi si sange, prin ridicol? Ma gandesc ca undeva pe parcursul vietii ne pierdem ca si Catul, eroul mai putin perfect in cele din urma, busola si sincer alegem sa continuam pe aceasta cale, a infrangerii si uitarii. Eu sper ca nu ramanem prizonieri, la fel cum si eroul nostru descopera ciclul trairilor, extaz si cadere, intercalate de uitare.

A mai reusit autorul sa ma faca sa imi fie dor de mirosul teilor, desi nu e un miros pe care sa il am intiparit in memorie. E un dor de dragul dorului lor. Sa fiu curioasa de Orientul atat de influent in zona Galatiului, orasul eroinei, de marile si misterele din jurul Mediteranei, si mai ales de cum ar fi sa plecam intr-o croaziera de un an. O vacanta si un an…

In final, trebuie sa mentionez paragraful din poza care m-a surprins cu observatia lui universal valabila.

In schimb, intocmai cum tinerele casatorite simt mereu nevoia de-a spune „te iubesc”, Gabriela ii repeta mereu: „Te stimez. Nu cunosc om mai demn de stima decat tine.” Daca hotia nu ar fi epica, ci lirica, si hotul ar spune pagubasulu: „Te stimez fiindca te fur.”

fragment lorelei ionel teodoreanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *